11:29 AM Ia ne ponimaiu po moldavski ! | |
Un popor care nu-şi preţuieşte limba şi nu luptă ca ea să fie vorbită pe teritoriul unde este la ea acasă, urmând să fie pusă în capul mesei, îi/îşi semnează sentinţa, fiind condamnat la pieire. Mai devreme sau mai târziu, acest popor va dispărea. Va dispărea odată cu vorbitorii ei. Fiindcă limba, vorbită la bucătărie, vorbită în surdină de către purtătorii ei, îşi pierde din importanţa majoră care ar trebui să-i revină în comunicarea dintre locuitorii tuturor etniilor unui sau altui stat. Iar odată cu ea vor muri şi vorbitorii ei, chiar de fizicul lor va mai fi prezent printre cei a căror limbă vor prelua-o. Recent am asistat la o scenă care a avut loc în cabinetul unui medic. Un tânăr cam de vreo douăzeci şi cinci de ani a intrat pentru a afla nişte amănunte despre testele făcute. S-a adresat în rusă. Medicul i-a vorbit în română. – Ia ne ponimaiu po-moldavski! i-a tăiat-o scurt pacientul. Fără să protesteze, bătrânul medic şi-a continuat spusa în rusă. – Tinere, de ce nu vorbiţi româna, l-am întrebat? N-a urmat nici un răspuns, aşa că am insistat asupra întrebării. Dar vizitatorul părea făcut din lut, rămânând mut. Atunci m-am văzut nevoită să-i vorbesc ruseşte. – A ia ne moldovanin i ne zdeşnii, mi-a răspuns pe un ton biruitor bărbatul. – Dar de unde sunteţi? – Iz Belţ. – Ei şi ce, doar asta nu-i Patagonia? E tot Republica Moldova. Pâinea de aici o mâncaţi, apa izvorâtă aici o beţi şi respiraţi aerul care o înconjoară. De ce nu-i vorbiţi şi limba, că-i la fel de dulce ca şi bunurile cu care vă alimentaţi, crescute pe acest picior de plai? – Voobşce ia daje ne russkii, no ne viju neobhodimosti znat’ vaş iazâk. Mne dostatocino znat’ russkii, citobî obşceatsea. M-am uitat îndurerată la bunul medic, care nu mă mai privea cu bucuria de care dăduse dovadă la intrarea mea în cabinetul său, şi m-am gândit îndurerată că are perfectă dreptate pacientul acesta când spune: “Mne dostatocino znati russkii, citobî obşceat’sea”. Bolnavul a intrat în cabinetul medicului şi i-a vorbit ruseşte. Medicul (este vorba de un om mult prea cumsecade şi nu-i dau numele), respectând deontologia, ştie că are datoria să le vină în ajutor tuturor celor care-l solicită, dat fiind că aceştia sunt suferinzi, şi asta a şi făcut. Iar străinul de la noi, ştiind din timp finalul, nu vrea să se ostenească să înveţe barem două cuvinte, ca, cel puţin, intrând la medic, să-l salute pe acesta în limba ţării noastre, în limba noastră, ca astfel să demonstreze un pic de respect faţă de cel de al cui ajutor avea nevoie, faţă de noi, băştinaşii, fiindcă pe pământul nostru, hărăzit nouă de Domnul de Sus, a ales să-şi ducă traiul. Prin comportamentul decent, conform etichetei de care trebuie să dea dovadă omul în halat alb, bunul meu prieten i-a făcut un mare deserviciu limbii noastre. S-ar putea să fi fost măgulit de tânărul care n-a dat semne de nervozitate când i-am spus că are datoria să cunoască limba poporului unde locuieşte, la care acesta (mă tem că bunului medic i-a scăpat detaliul cel mai important) a recunoscut că nu studiază limba română în mod conştient, fiindcă oricum se descurcă doar cu rusa. Din cauza toleranţei medicului faţă de pacient, am fost nevoită să-mi înfrânez pornirea de a-i demonstra rusului (nemoldoveanului) necesitatea cunoaşterii limbii române, obligaţia lui de a o recunoaşte, de a o respecta şi de a o vorbi, iar prin aceasta de a ne respecta pe noi, vorbitorii limbii noastre sfinte, prin care dăinuim ca popor demn şi, deocamdată, neîngenuncheat. Nu m-am supărat pe bătrânul medic. Pur şi simplu mă gândesc că poate ar fi insistat să le vorbească pacienţilor în română, poate le-ar cere acestora să vorbească limba noastră, dacă s-ar insista asupra acestui lucru şi în Parlamentul republicii. Sau, dacă în primul rând în Parlamentul de la Chişinău s-ar vorbi doar în limba rusă. Că, de fapt, despre ce fel de aleşi ai poporului poate fi vorba, când ei nu cunosc limba celora peste care s-au buricat? Avem cu siguranţă câţiva dintre ei. Şi asta la două decenii de funcţionare a legislaţiei lingvistice! Necunoscând limba poporului, poţi oare cunoaşte durerile lui? Poţi cunoaşte aspiraţiile lui? Le poţi înţelege? Atât timp cât aleşii poporului nu-i vor cunoaşte limba, dialogul dintre ei şi cei care i-au delegat să le apere interesele nu este altceva decât dialogul dintre nişte muţi şi nişte surzi. Nouă, muţilor, ne vine foarte greu. Lor, surzilor, le e foarte comod, le e foarte bine. Dar, ne întrebăm, această stare de lucruri poate dura la nesfârşit?! enews.md | |
|
| |
| Total comments: 6 | ||||||
| ||||||
